Nu e niciodata tarziu
octombrie 8, 2008De cand am descoperit coaching-ul, imi pun mie insami cele mai ciudate intrebari. Ma rascolesc noaptea cu ele-n gand, le intorc pe toate fatetele, le privesc cu uimire ca un copil care descopera un cub Rubick. Atatea posibile si imposibile intrebari cu tot atatea posibile si imposibile raspunsuri.
Ma cutreier cum n-am facut-o niciodata pana acum, apoi ma intreb de ce ma cutreier, de ce n-am facut-o pana acum, cine sunt, cine vreau sa fiu, cine as putea fi, cine n-as putea fi… Ce s-ar fi intamplat daca, pana la varsta de 30 de ani, ma intrebam continuu, cu semnul intrebarii cocarjat iesind ca dintr-un tun, cu semnul exclamarii gonind nebun sa-l prinda din urma ?!
Mi-am lipit de oglinda, mi-am postat pe monitor, mi-am agatat INTREBAREA sub magnetul cel mai oaches de pe frigiderul din bucatarie. Asa, traind o saptamana cu intrebarea in sange, respirand-o, mestecand-o la fiecare pas, stiu ca nu voi lasa nimic sa-mi scape, nici o clipa de libertate a gandirii sa zboare in directii neproductive. Dorind sa aflu raspunsul magic, raspunsul care sa ma implineasca, am descoperit o paleta colorata de idei, nebune si toate ale mele. Pe care le pot expanda si in care pot cotrobai cu blandete ori de cate ori mi se face dor de mine.
Care este intrebarea care ma va misca inainte?
Nu este niciodata tarziu pentru vremea intrebarilor.
